Ceaţă...

Noapte târzie (dimineaţă devreme) de octombrie... conduc maşina în drum spre casă... mai am vreo 100 şi ceva de kilometri... nici nu e mult în comparaţie cu restul de vreo 700 făcuţi într-o zi de toamnă; doar muzica şi vremea bună m-au făcut să rezist fără pauză.
Oarecum dezamăgit că nu am apucat să pun aparatul foto la ochi, rămân cu amintirea drumului de întoarcere; scăpând de nebunia rutieră diurnă, noaptea a fost mult mai fain, mai rapid şi mai relaxant condusul... am şi prins un cer senin, o luna aproape plină şi foarte luminoasă şi... ceaţă. Spre deosebire de alte dăţi când, fiind la volan, făceam apel la tot inventarul (sinaxarul) de sfinţi şi cuvioşi din cauza vizibilităţii reduse drastic către zero şi a drumului prost, acum mi-am permis luxul de a admira peisajul nocturn răcoros şi vălurile ceţoase în care am mai intrat de câteva ori (şi am şi ieşit, după cum se vede). La ora 2 noaptea e cam dificil, după o zi de condus, să filozofezi şi să ai reverii nocturne în ceea ce priveşte peisajul care ţi se derulează prin faţa ochilor şi apoi dispare prin stânga şi dreapta ta... nu de alta, da' rişti să nu îţi dai seama când ţi se închid ochii (şi uiţi că ai volanul în mâini).
Prin văile joase prin care am trecut, m-am lăsat învăluit de ceaţa ce plutea înşelător şi pe cât de brusc intram într-un asemenea "nor", la fel şi ieşeam, ca-ntr-un joc de-a v-aţi ascunselea cu drumul şi cu copacii de pe margine...
Cel mai frumos a fost între Cluj şi Huedin, pe la Gilău, unde pe marginea din stânga a drumului şi până la pădurea din depărtare, se întindea stăpân, sub lumina rece a lunii, un văl alb şi gros de ceaţă aburindă care levita ca la comandă, aşa ca la înălţimea unui om, fără să intre pe şosea... o splendoare!
Promit că data viitoare îmi voi lua trepiedul şi aparatul foto şi voi trage pe dreapta pentru a putea buchisi puţin cu lumina, ceaţa şi noaptea... până atunci, rămân cu amintirea, cuvintele şi muzica...