26 octombrie 2010

Via Crucis...




În ciuda vremii (şi a vremurilor) mizerabile, azi am avut parte de un festin muzical aparte. Urechea-mi clăpăugă şi muzicală a fost delectată la superlativ de vocea sopranistului Philippe Jaroussky şi de interpretarea ansamblului L'Arpeggiata, condus de Christina Pluhar, totul făcând parte din cel mai recent album al lor - Via Crucis.
Pentru cei care doresc să afle mai multe despre Jaroussky, le pun la dispoziţie interviul pe care l-am găsit la rându-mi printre paginile blogului Iuliei Şuşnea.

Jaroussky a acordat in 2009 un interviu ziarului german Die Süddeutsche- Zeitung, pe care il traduc mai jos.

SZ: Este Paris cel mai frumos oras din lume?

Jaroussky: Da. Paris este splendid. Calatoresc foarte mult si sunt mereu incantat de alte orase, dar cand iei un taxi seara si mergi pe malul Senei – acest sentiment este incomparabil. Iubesc orasul si atmosfera lui. Oamenii insa nu prea ma incanta. Sunt duri si exigenti, ca in toate marile orase. Parizianul nu este un om dragut. In Berlin insa oamenii sunt prietenosi.

SZ: Si Berlin este un oras mare.

Jaroussky: Desigur. Insa oamenii reusesc sa fie deschisi si relaxati. In plus in Berlin se indrazneste mai mult. In arta moderna, design. Dar in Germania lucrurile merg altfel decat in Franta, ceea ce ma uimeste mereu. In Franta sunt concerte in Paris, poate si in Lyon sau Marseille. In Germania sunt turnee in foarte multe orase mici, care au o viata culturala proprie. Recent am vazut lista de concerte a lui Cecilia Bartoli: 20 de concerte in diferite orase germane. Este impresionant.

SZ: Si cate concerte are Cecilia in Franta?

Jaroussky: Doua concerte, in Paris desigur.

SZ: Ca multe alte soliste mari, Cecilia Bartoli provine dintr-o familie muzicala, parintii ei fiind cantareti de opere. Cum este in cazul dvs?

Jaroussky: Eu provin din suburbie, cu trenul faceam 20 de minute pana la Paris. Parintii mei nu sunt muzicieni si am inceput sa cant la vioara abia la 11 ani. Pentru o cariera, era deja prea tarziu. Dar am stiut inca din adolescenta ca mai tarziu vroiam sa fac ceva cu muzica.

SZ: Ati visat sa fiti muzician?

Jaroussky: As spune mai degraba, ca mi-am popus acest lucru. Insa imi era clar, ca va trebui sa fac ceva in domeniul teoriei, pentru ca era prea tarziu pentru un instrument. Am luat apoi lectii de pian ca sa ma dezvolt pe plan muzical.

SZ: Dar ati fi putut canta in orchestra?

Jaroussky: Probabil. Eu insa ma gandeam la compozitie sau sa devin profesor de muzica chiar. Insa nu m-am gandit niciodata la cantat. Nu ma asteptam sa devin solist.

SZ: Vroiati asadar sa traiti din muzica, fara sa banuiti talentul dvs. Considerati aceasta menirea dvs?

Jaroussky: Poate. Cand la 17 ani mi-am dat bacalaureatul, am exclus insa orice alta posibilitate si am inceput sa ma dedic in exclusivitate muzicii. Am studiat armonie si compozitie. Parintii mei s-au comportat minunat.Mi-au spus: “Poti sa incerci 2 sau 3 ani sa-ti castigi banii din muzica. Noi te sprijinim.”

SZ: Si nu ati banuit nimic de vocea dvs?

Jaroussky: Nimic.

SZ: Nu ati fost la scoala in cor?

Jaroussky: Nu. Dar am cantat mult cand eram copil. Asta mi-a povestit mama mai tarziu.

SZ: Cum v-ati descoperit vocea?

Jaroussky: La 18 ani inca imi mai cautam drumul in muzica. Intro seara am fost la un concert al lui Fabrice de Falco, un contratenor francez. Canta marile arii din Händel; canta arii care au fost scrise pentru cunoscutul Farinelli; concertul a avut loc intro biserica - am fost ca si hipnotizat de atmosfera, de muzica, de voce. In acel moment mi-am spus: asta poti face si tu. A fost ca o revelatie. Inainte de asta nu stiam ca exista asa ceva. Dar cand l-am auzit, mi-am dat seama ca si eu pot canta asa de sus. Pentru ca atunci cand cantam acasa pentru mine, erau intotdeauna tonuri inalte. Am cantat de exemplu de amuzament, atunci cand ascultam un disc cu Maria Callas.

SZ: Atunci v-ati propus sa deveniti contratenor?

Jaroussky: Atunci a fost o idee realistica in sfarsit. La 18 ani esti pentru cantat inca tanar. Deodata au disparut complexele pe care le aveam, pentru ca auzeam mereu ca sunt prea batran. Pentru cantat, baietii mai ales trebuie mai intai sa astepte schimbarea de voce. Fetele pot sa inceapa si mai devreme, pe la 15, 16 ani.

SZ: Ati avut asadar o idee geniala.

Jaroussky: Pregatirea mea muzicala m-a ajutat chiar, am avut un avantaj.

SZ: Ati putut canta atat de sus pe cat cantati acum si dupa schimbarea vocii? Sau a fost nevoie de multa munca?

Jaroussky: Vocea mea s-a schimbat desigur. Si a fost multa munca. Multi oameni ar avea posibilitatea sa devina cantareti. Trebuie numai sa isi doreasca.

SZ: Vreti sa spuneti ca e mai usor sa devii un cantaret bun decat un bun violonist?

Jaroussky: Cred ca da. Trebuie numai sa indraznesti.

SZ: Lipseste indrazneala, pentru ca un cantaret este mult mai expus si nu se poate ascunde in spatele viorii?

Jaroussky: Pe de o parte. La asta se adauga faptul ca la multa lume nu ii place felul acesta de cantat. Multi cred ca o voce de soprana nu se potriveste unui barbat. Chiar daca contratenorii sunt intre timp ceva mai populari, exista o retinere. Pentru mine este o voce ca toate celelalte. De aceea nu imi place cand se vorbeste despre voce de inger sau o voce nepamanteasca. Vocea unui contratenor este o voce care se poate studia/forma ca orice alta voce.

SZ: O soprana nu canta nici ea asa cum vorbeste.

Jaroussky: Exact. Foloseste aceleasi mecanisme.

SZ: Puteti sa explicati putin aceste mecanisme?

Jaroussky: Vocea mea este o voce pornita din cap, vibreaza in gura, in nas. In epoca romantica, vocile au fost impartite dupa sex: cele joase masculine si cele inalte feminine. Insa este mult mai complex decat atat. Sunt femei cu voci joase si barbati cu voci inalte. In timpul baroc acest joc a fost foarte iubit.

SZ: In perioada baroc femeile nu aveau voie pe scena si de aceea barbatii trebuiau sa interpreteze roluri feminine?

Jaroussky: Asa era numai in Roma, in celelalte orase italiene femeile aveau voie sa cante. Ideea de castrato (eunuc) isi are originea de la Vatican. In capela sixtina era nevoie de copii care stiau sa cante bine. Si pentru ca studiul cerea mult timp, intervenea intre timp schimbarea de voce.

SZ: Si de aceea au fost castrati?

Jaroussky: Exact. Atunci s-a descoperit ca, atunci cand tinerii erau castrati, li se dezvolta o voce deosebita. Puteau sa canta ca nimeni altii. Paradoxul era ca nu aveau vocile feminine ale baietilor, ci aveau voci puternice, voluminoase si totusi inalte. Probabil aveau voci mai inalte ca ale contratenorilor.

SZ: Ce roluri aveau castratii?

Jaroussky: Tot felul. Erau figuri enigmatice, ambivalente si cantau impreuna cu mari cantareti italieni ca La Bordoni sau La Cuzzoni. Exista o opera la care de exemplu Farinelli canta rolul Cleopatrei iar Victoria Tesi canta Iulius Cesar. Era jocul asta cu inversarea rolurilor.

SZ: Ideea castrarii a fost insa o realitate cruda.

Jaroussky: Absolut. Cred ca vocile castratilor purtau in ele tragedia existentei lor, ceea ce le facea mai frumoase. Multi dintre ei mureau foarte repede dupa ce nu mai cantau la opera. Pe scena erau niste zei, dar nu aveau viata personala. Nu aveau voie sa se casatoreasca. Imaginati-va, nu erau accepati ca barbati de catre societate. Erau niste dive singuratice. Erau sclavii propriei lor voci, prinsi in arta lor.

SZ: Suna ingrozitor.

Jaroussky: Da, destinul lor este foarte miscator. Sunt figuri tragice care in acelasi timp stapanesc o arta. Suferinta si frumusetea. Si imaginati-va: Se estimeaza ca doar un procent dintre castrati a facut cariera. Multi si-au pierdut vocea chiar daca au fost castrati. Si totusi a fost o sansa pentru familiile sarace. Farinelli a fost o exceptie, el venea dintr-o familie bogata. Eu insa m-am interesat mai mult pentru Giovanni Carestini. A cantat foarte mult, era foarte pretentios si patetic, avea o voce extraordinara. Ca o trompeta.

SZ: De unde stiti? Nu exista inregistrari ale sale.

Jaroussky: Exista o inregistrare a lui Alessandro Moreschi din 1906, unul din ultimii castrati. Si el nu e un cantaret foarte bun, nu are o voce deosebita, si totusi vocea lui e la fel de puternica ca cea a lui Pavarotti; si in acelasi timp este inalta si delicata. O voce care te face sa lacrimezi. Cand citesti o partitura pe care Händel a scris-o pentru Carestini, se poate vedea ca el a fost cu multe clase peste Moreschi.

SZ: Asta se poate citi pe o partitura?

Jaroussky: Desigur, pentru ca notele au fost scrise pentru el, numai pentru vocea lui. Händel a scris pentru fiecare castrat o compozitie proprie. Cand citesti notele, se poate vedea tonul, culoarea sunetului si chiar frumusetea vocii.

SZ: Poate un contratenor sa cante la fel ca un castrat?

Jaroussky: Nu poti decat sa te apropii de vocea lor. Cand citesti o partitura, iti poti imagina cu care dintre castrati te poti compara.

SZ: Si in cazul dvs acesta este Carestini?

Jaroussky: El a fost un mezzosopran, ceea ce se potriveste bine cu vocea mea. Insa trebuie sa iti fie clar, ca trebuie sa canti aproape numai cantece, care nu au fost scrise pentru un contratenor.

SZ: Asadar nu puteti sa va masurati cu nimeni. Esta aceasta o usurare sau dimpotriva?

Jaroussky: Sunt multi contra-tenori astazi, cu care ma pot compara, de pilda Andreas Scholl. Sau cu Mezzosopranistele: Cecilia Bartoli, Joyce DiDonato.

SZ: Criticii afirma insa ca vocea dvs este incomparabila. Si ca atunci cand cantati, suna ca si cum nu ati depune nici un efort.

Jaroussky: Eu am de fapt o voce redusa, chiar daca pot sa ating tonuri inalte. Profesoara mea mi-a spus mereu: “Vrei sa canti cu putere, ai grija, ca tu nu esti asa. Toti care nu au o voce intinsa, ar vrea sa aiba imediat o voce intinsa”. Trebuie sa ai multa rabdare, vocea nu trebuie fortata. Nu iti poti schimba vocea, ci doar extinde. Il cunoasteti pe David Daniels, cunoscutul contra-tenor american?

SZ: Din pacate nu.

Jaroussky: A lucrat multi ani la vocea sa de tenor. Intr-o zi, avand dificultati cu o piesa, ii spuse profesoarei lui: “Nu inteleg, cu cealalta voce este mult mai usor.” Profesoara il intreba: “Care alta voce?”. Atunci s-a constatat ca el avea de la natura o voce de contra-tenor.

SZ: Ati vrea sa aveti o alta voce decat cea cu care cantati acum?

Jaroussky: O perioada am vrut sa merg in directia contralto, dar am remarcat ca vocea mea nu e potrivita. Am o voce inalta si de aceea pe noul meu disc cu arii de Johann Christian Bach cant mai sus decat in inregistrarile mai vechi.

SZ: Reflecta vocea dvs aspecte ale fiintei dvs?

Jaroussky: Poate. Imi place sa fiu contra-tenor pentru ca in felul acesta pot ramane intrun fel copil. Nu trebuie sa devin matur. Unii oameni afirma ca iti alegi o astfel de voce ca sa nu trebuiasca sa te decizi intr-o directie sexuala. Dar pentru mine este pastrarea copilariei mai importanta: inocenta, puritatea.

SZ: Si ce ii place unui bariton?

Jaroussky: Catastrofa morbida (rade).

SZ: Trebuie sa va antrenati vocea in fiecare zi?

Jaroussky: Nu. Este chiar bine uneori, sa nu cant deloc. Cand am din doua in doua zile un concert, ca acum in turneu, cant putin inaintea concertului, ca sa imi incalzesc vocea.

SZ: De obicei cantati Händel, Bach si mai ales Vivaldi. Apoi ati inregistrat un disc cu melodii frantuzesti din Belle Epoque: Camille Saint-Saëns, Claude Debussy, Reynaldo Hahn. In Germania, “Mélodies françaises” a fost foarte apreciata, insa in Franta ati fost criticat. De ce?

Jaroussky: Francezii cred ca eu trebuie sa cant doar ceea ce este pentru mine scris. Deci numai ce a fost scris pentru contra-tenori sau castrati. Insa ceea ce s-a scris pentru castrati, nu a fost gandit pentru mine. Cel mai mult mi-ar placea sa gasesc un mod cu totul nou de cantat.

SZ: Cum ar suna asta?

Jaroussky: Mi-ar placea sa vorbesc cantecele ca Fritz Wunderlich. Sa nu fac nici o melodrama din asta, nu operele foarte mari, ci ceva natural, neafectat. As vrea sa sparg sistemul, asa incat intr-o buna zi nimeni sa nu mai vorbeasca despre artificial, atunci cand un barbat canta cu vocea capului. (sursa)







Un comentariu:

rory spunea...

interesant interviu