Ginette Neveu - cu vioara Stradivarius alături, chiar şi spre "lumea de dincolo"...

O stea căzătoare pe cerul muzical, în constelaţia viorii... Un destin şi o virtuozitate mult prea devreme întrerupte... după doar 3 decenii de strălucire...
Continuând galeria copiilor violonişti prodigioşi, Ginette Neveu a studiat - printre alţii - şi cu George Enescu. O identificare totală cu muzica şi cu vioara... (se spune că, în urma accidentului aviatic care i-a şi fost fatal, trupul său a fost descoperit ţinând la piept vioara Stradivarius...)

Record mondial la... vioară-viteză

Booon... după vizionarea filmuleţului, trebuie făcută o precizare: Stradivarius-ul de care se aminteşte este doar unul de împrumut pentru perioada cât vioara sa Guadagnini de 1 milion de $ era la reparat, ca urmare a căzăturii sale în timpul unui concert...

Vă mai propun să ascultăm aceeaşi piesă interpretată de Yehudi Menuhin,

de Jascha Heifetz

sau de Itzhak Perlman

Nikos Hatzopoulos - o vioară din arhipelagul Cycladelor

Puţină relaxare cu vioara unuia din reprezentanţii de seamă ai muzicii tradiţionale greceşti din Cyclade...

(de aici am furat... ştiu că Luminiţa nu se supără :D)

Nicos: Zephyros (full album)

David Garrett - un alt copil-minune al viorii

Violonistul David Garrett (pe numele său adevărat David Bongartz) s-a născut în data de 4 septembrie 1981 la Aachen, în Germania, mama lui fiind americancă, iar tatăl german.

La vârsta de 4 ani, tatăl său a cumpărat o vioară pentru fratele său mai mare; mai tânărul David a fost atras imediat de acest instrument şi a învăţat să cânte la el (la fel mi s-a întâmplat şi mie, cu vioara de Reghin a fratelui mai mare :D). Un an mai târziu, a participat la un concurs şi a câştigat primul lui premiu. La vârsta de 7 ani, cânta în public cel puţin o dată pe săptămână.
A studiat vioara la Conservatorul din Lübeck. La vârsta de 12 ani a început să studieze şi să colaboreze cu distinsa violonistă poloneză Ida Haendel (care a studiat şi cu George Enescu la Paris), adesea călătorind la Londra sau în alte ţări europene pentru a se întâlni cu aceasta.
La 13 ani, a înregistrat 2 CD uri, a apărut la televiziunea germană şi olandeză şi a dat un concert la Vila Hammerschmidt, reşedinţa preşedintelui Republicii Federale Germane, la invitaţia personală a Dr. von Weizsäcker, oferindu-i-se să cânte la faimosul Stradivarius "San Lorenzo".
La 14 ani, fiind cel mai tânăr solist din toate timpurile, Garrett a semnat un contract exclusiv cu Deutsche Grammophon Gesellschaft.
La 17 ani, a cântat cu Orchestra Filarmonicii din München, sub bagheta lui Zubin Mehta, la Dehli şi Mumbai, cu ocazia aniversării a 50 ani de la dobândirea independenţei Indiei.
Doi ani mai târziu, Garrett a cântat cu Rundfunk-Sinfonieorchester din Berlin, sub bagheta lui Rafael Frühbeck de Burgos, fiind aclamat de critici. Acest fapt a dus la invitaţia de a cânta la Expo 2000, la Hanovra.

Studiile şi le continuă la Royal College of Music din Londra, iar în 2004 absolveşte cursurile Juilliard School din New York. În timpul cât a fost acolo unul din cei mai buni elevi, şi printre primii care au studiat cu Itzach Perlman, Garrett îşi mai suplimentează veniturile, angajându-se ca model (iată şi probele foto :D )... chiar a fost numit la un moment dat David Beckham al scenei clasice :)

Că are legătură cu modelingul sau nu, cu faptul că a călcat vreodată strâmb pe catwalk sau nu, cert este că în decembrie 2007 Garrett a căzut în timpul unei reprezentaţii violonistice şi şi-a făcut ţăndări vioara Guadagnini pe care o cumpărase cu 4 ani înainte, cu 1 milion de dolari.

Ceea ce vă propun azi spre ascultare este albumul Encore (lansat în 2008 la DECCA) , având ca scop să trezească în rândul tinerilor gustul şi interesul pentru muzica clasică.

Smooth criminal




Who wants to live forever




Clair du lune




He' s a pirate

Summertime




Brahms - Hungarian Dance no. 5




Chelsea girl




Summer




O mio bambino caro




Air




Thunderstruck




New day




Ain't no sunshine




Rock prelude




Winter lullaby




Zorba's dance

Joshua Bell şi Stradivarius-ul "Gibson ex-Huberman"

În peregrinările mele pe LastFm, am dat la un moment dat peste Joshua Bell şi muzica sa...
Apoi am găsit aici şi acest eseu foarte interesant al lui Ovidiu Rădulescu:

Fuga de Bach și Fuga de Dumnezeu
eseu [ ]
Snobissmo ma non troppo

A coborât din metrou la „L’Enfant Plaza”, în inima Washingtonului. S-a așezat între automatele pentru bilete, rezemându-se de peretele cenușiu. Și-a scos vioara și a pus cutia jos pe ciment, cu ceva mărunțiș drept ”semințe” plantate strategic pentru a fi înmulțite de trecători. Blugi pungăliți, tricou lălâi și șapcă indicând că posesorul era suporterul echipei locale de baschet, Washington Nationals - nu se deosebea cu nimic de alți tineri ce-și făceau stagiul pe la universitățile capitalei americane.

Era opt fără zece, vineri dimineața iar aglomerația părea propice cântărețului ambulant. Acustica de asemenea, neobișnuit de bună.. Circa o mie de oameni au trecut pe lângă el în următoarea jumătate de oră, timp în care violonistul a cântat muzică de Bach, Mozart și Paganini. Trecătorii erau mai toți din aceeași categorie: angajați guvernamentali care se duceau către birou. Consultanți, experți în diferite domenii, analiști politici, contabili, într-un cuvânt funcționari. Oameni cu pregătire medie și superioară, bărbați și femei cu pretenții estetice, judecând profesionalismul proiectat de costumele impecabile, parfumurile discrete și pantofii fără cusur care punctau involuntar ritmul Ariilor de Bach.

Muzicantul nu ”le zicea d-alea d-ale noastre”- enervante polci de Crăciun, nici târlâitele country și nici scâțâieli pe două corzi ca văcarii veseli ai Texasului. Cânta cea mai pură muzică, divinul Mozart și paradisiacul Bach. Muzicanții ambulanți sunt o prezență familiară în centrele marilor orașe, iar trecătorii știau că trebuie să se decidă din mers dacă să se oprească și să asculte sau să meargă mai departe. Dacă să dea un dolar din artă-pentru-artă (ori din artă-pentru-milă) sau să treacă mai departe precum preotul și levitul din pilda samariteanului milos.

Dar in acea dimineață, alegerea a fost înregistrată de camere ascunse. Nimeni nu a știut că muzicantul din stația de metro era unul dintre cei mai aclamați violoniști ai lumii: Joshua Bell, 39 ani, cântând cu o vioară făcută în secolul 18 care a aparținut lui Fritz Kreisler. Experimentul a fost organizat de ziarul Washington Post și continuă să facă vâlvă chiar și acum, după aproape un an de la derularea lui.

Joshua Bell a strâns în acea dimineață 38 de dolari și 25 de cenți. Sute de oameni au trecut și au ascultat din mers sau chiar s-au oprit. Oameni care în mod obișnuit plătesc 150 de dolari să-l asculte pe maestrul Bell concertând. Aceleași piese, aceeași vioară, același artist. Muzicianul primește cam trei milioane de dolari anual din publicitate, înregistrări și concerte. Este adulat în toată lumea iar figura lui de star de cinema face notă aparte în clanul restrâns al violoniștilor de elită. Și cu toate acestea, sub acoperirea anonimatului, nu a reușit să adune nici măcar pentru o masă la restaurantul din vecinătate frecventat de funcționarii Departamentului de Stat aflați în pauză de masă. Poate doar la McDonalds.

În Washington Post, ziarul care a organizat experimentul, experții în psihologie și muzicologie s-au războit în teorii și explicații ale eșecului. Cum că vioara ar fi nepotrivită ca instrument de făcut bani în metrou (fostul meu profesor de vioară, Daniel Costea, aflat acum la Madrid, poate să infirme această teorie absurdă), că oamenii erau grăbiți să ajungă la serviciu (dar când nu sunt grăbiți?), că nu au știut cine cântă (păi tocmai aici a fost chichița), că era gălăgie (camerele au înregistrat totuși un nivel acceptabil de zgomot), că în Europa oamenii apreciază mai mult muzica de calitate (experimentul a fost reluat în Berlin cu aceleași rezultate), că elitismul, că așa, că pe dincolo...

Absolut nimeni nu a blamat firea. Firea omenească cea de toate zilele inclusiv firea ”nefiravă dar hârlavă” de vineri dimineața, de duminiă seara, de toate zilele. Snobismul de nevindecat, surzenia cronică la Bine și Frumos, orbirea congenitală la Adevăr și Calitate. Egoismul. Nesimțirea. Păcatul. Fuga de Johann Sebastian Bach neapreciată pentru că există fuga de Dumnezeu.

Mi-am adus aminte de experiment trecând săptămâna trecută prin fața acelei stații de Metro, în Washington, împreună cu colegii din corul ”The Herlads of Hope”. Cântasem pentru personalul Ambasadei României la Washington și apoi am dat o raită prin centrul capitalei. Era frig și noapte, nu erau prea mulți trecători și nici muzicanți ambulanți prin preajmă; doar turiști întârziați să vadă decorațiile de Crăciun și eșafodajul din fața Casei Albe construit pentru festivitațile de ”ungere” a noului președinte, Barack Obama. Plus gărzile de la intrarea bastionului politicii mondiale. Ne-am apucat să cântăm ca să ne mai încălzim: nimeni din preajmă nu s-a sinchisit.

Mă întreb ce-ar fi zis dacă ceream găzduire și ajutor pentru o prezumtivă tânără colegă de cor, însărcinată, cu numele Maria și pentru soțul ei Iosif?

În afară de Casa Albă nu mai era nici un grajd prin apropiere...


Iar aici, puteţi asculta înregistrarea de la staţia de metrou.

O vioară, o chitară, voce...

Pachelbel - Canon (varianta electrică a lui Ed Alleyne Johnson)

Pachelbel şi Canonul său - neverending story...
Şi dacă tot eram în zodia viorii, sub constelaţia electrică a lui Ed Alleyne Johnson, atunci... Canon să fie! :)

Ed Alleyne Johnson - lutierul/violonist electric

Da... după cum se vede şi se aude... sunt în zodia viorii...

Ed Alleyne Johnson este un violonist electric britanic şi un interpret de succes oriunde cântă pe străzi... şi face asta de două decenii, de când era student la Oxford.
Foloseşte o vioară electrică pe care el însuşi a sculptat-o cu un cuţit de bucătărie şi un amplificator pe care l-a modificat să funcţioneze cu baterii reîncărcabile; s-a adaptat / şi-a adaptat instrumentele la lucrul şi cântatul pe străzi, adică prin cele mai mari oraşe europene, canadiene sau americane.
Dacă cumva aveţi drum prin Chester sau York, îl veţi găsi cântând pe străzile de acolo.
Până atunci, chiar dacă nu puneţi un bănuţ în cutia viorii sale, vă propun să îl ascultăm aici.

Assia Akhat - "violonista care (şi) cântă"

Ce am făcut, ce n-am făcut, dar uite că am sărit gardul muzical de la Vanessa Mae la o altă prezenţă feminină cu vioară în dotare (şi nu numai)...
Este vorba de Assia Akhat, o ucraineancă cu rădăcini tătare prin arborele genealogic, ce şi-a croit un drum plin de succes în şou-biz-ul rusesc şi nu numai...
Şi cum prea multe nu mai erau de inventat în domeniul muzical, Assia a pus mâna pe vioară, şi-a dres glasul şi s-a pus pe făcut muzică... De acolo îi vine şi numele de violonista care cântă. Cât despre talentul şi vocea sa, ce să zic eu... nu sunt nicidecum critic muzical, dar tind să cred că Assia se mulează bine pe modelul muzical contemporan care încearcă să facă un cocktail de stiluri şi de moduri interpretative pentru a ajunge la sufletul şi la urechile cât mai multor ascultători. Nu spun că nu sună bine sau interesant, dar parcă melanjul acesta pe care ea îl interpretează este oarecum unul mai uşurel, mai facil digerabil şi auditiv şi compoziţional... dar nu pot condamna acest fapt; nu sunt în măsură să fac asta; e şi de înţeles: ascultătorul sau auditoriul de azi, adică marea masă a acestuia care nu se află în publicul-ţintă al formei clasice şi dificile a culturii muzicale, găseşte în acest tip de muzică şi de interpretare cam tot ce ar găsi la un fast-food... unul muzical de data asta... ceva rapid, destul de facil, uşor digerabil, plăcut auzului, ceva ce să producă plăcere la ascultat, totul ambalat estetic într-o formă care aminteşte de stilul clasic consacrat.
Şi Assia nu face excepţie de la această reţetă; care până la urmă prinde bine la public. La publicul care altfel nu ar fi luat contact cu muzica, cea care duce puţin către clasic, muzica aceea care nu se aude zilnic difuzată până la refuz la posturile de radio. Faza cu popularizarea muzicii grele îmi aduce aminte acum de răstălmăcirea cu tenori şi soprană a piesei celor de la O-zone... deci cam până acolo se poate ajunge... e bine? e rău? habar n-am...
Şi dacă tot vorbeam de stilul său, muzica Assiei combină elementele clasice cu melodiile populare tradiţionale, trecând apoi prin pop şi muzica electronică.
Şi uite aşa este comparată Assia Akhat cu Vanessa Mae sau Sarah Brightman... adică o Vanessa Mae care şi vocalizează sau o Sarah Brightman ucraineancă... Acuma, fiecare din voi puteţi trage concluziile şi să spuneţi dacă paralelele acestea sunt cam trase de... coarde (-le vocale) sau nu...
Că tot vorbeam mai la început de dotările Assiei... în fotografiile care urmează se poate vedea de unde vine specificul ucrainean, cu rădăcini tătare, în mediul rusesc...

Acum, ar fi cazul să şi exemplificăm pe muzică - cum s-ar spune - ceea ce am tot aberat până acum...

Afară plouă... se aude o vioară...