Hai, scoală, că a început o nouă săptămână!

... așa după cum o îndeamnă și cei de la Waldeck pe... Carmen :D

Submotion Orchestra - "Cea mai faină oră"

Ziua de azi nu a trecut în zadar (măcar din punct de vedere muzical), deoarece urechile mele muzicale şi clăpăuge au fost gâdilate la timpan de o muzică foarte faină... Este vorba de Submotion Orchestra şi albumul lor - Finest hour - despre care eu prefer să nu povestesc multe (a povestit fain aici Zoltan Varga despre trupă şi album...), ci să vă las să descoperiţi singuri (dacă aveţi dispoziţia necesară) melanjul ăsta de stiluri şi sunete extrem de interesante...

Finest Hour by Submotion Orchestra

Finest Hour (Planas remix) by Submotion Orchestra

Philippe Jaroussky în "Niobe - Regina di Tebe"

Pe căldurile astea, m-am adăpostit puțin la răcoare și am dat peste un interviu recent cu Philippe Jaroussky. Admiratorii îl vor găsi, cu siguranță, interesant.
Dar înainte de interviu, o scurtă privire în culisele celui mai recent proiect în care e implicat contratenorul, "Niobe - Regina Tebei".

An Interview with French Countertenor Philippe Jaroussky

Written by Jason Victor Serinus

In a relatively short amount of time, Philippe Jaroussky, 33, has built an international reputation as a leading countertenor. Jaroussky came to prominence in 2004, when his first solo recording for Virgin Classics caught fire. Since then, his light, soprano-like sound, facility with coloratura, boyish looks, and rare dynamic flare have made him equally popular on stage and YouTube.

I caught up with Jaroussky by phone, a few months before he was scheduled to journey to the United States to co-star in the Boston Early Music Festival’s production of Steffani’s mostly unknown opera, Niobe, Queen of Thebes. Our discussion began with the opera project.

(sursa)

Jason Victor Serinus: Please tell me about Niobe, Queen of Thebes.

Philippe Jaroussky: It’s a very, very exciting project. In fact, I didn’t know the opera at all. Paul O’Dette [of the Boston Early Music Festival] came to Europe to hear me in an opera production with William Christie of Il Sant’Alessio by Landi. O’Dette proposed I sing Niobe, and showed me the score.

I reacted almost immediately. ‘Oh my god, this is beautiful music.’ I was very surprised by the music, and I accepted absolutely in five minutes.

Of course I knew of the composer, Agostino Steffani, because he’s quite famous for his chamber music, and he had a huge influence on Handel. But I didn’t know his opera music. It’s a very special style: very virtuosic and very touching. It’s quite crazy music.

Of course, my part is very difficult. It was written for castrato voice. What I like about my character, Anfione, is that he’s a King who wants to give up his power just compose music. It’s a little bit like Orfeo. In the middle of the opera, his singing is building new walls to defend the city. It’s quite a magical power. His is a very sweet character, and the music for Anfione is particularly beautiful.

JVS: Let me see if I understand you through the long distance and language barrier. You said that in the middle of the opera, he composes music to defend the city?

PJ: Yes. In fact, at the end of the first act, Anfione’s city is attacked by other people. He starts to sing, and his singing starts to build walls all around to defend the city. This is why I compare this part to Orfeo, who convinces the inferno [the underworld] to bring his wife back to life.

Showing this magical power in the production is very challenging. I’m quite excited by it. Also, my character is very fake in a way. He wants to retire from the world just to compose music.

At the end of the opera, he learns that all of his children will be killed by God. He cannot support that, and he kills himself. It’s very touching.

The music is quite complicated. It will take me a full month to learn it. It’s a huge work, with a lot of very challenging music that has me singing in my entire range.

JVS: Are you an alto or mezzo-soprano countertenor, or are you a soprano?

PJ: Oh my god. I have to say that what’s difficult for my voice is that my color is more suited to soprano. I have quite a light voice. But the range is more of a mezzo. That’s quite difficult, because sometimes people think I can sing very high, and propose I sing things that are too high for me.

But we decided to put this part in quite a low pitch that is perfect for me. It’s not too high or too low. It’s really beautiful. And with the color of my voice, I can probably illustrate the weakness of the character as well. I think there is a good bridge between the color of my voice and the character of Anfione.

Of course, on a lot of my CDs and in concert I like to perform a lot of unknown composers. It is really unfair that we don’t know a lot of Steffani. I think he’s a beautiful bridge between Monteverdi and Handel. He was a very original composer who helped to advance the style between these two periods. Sometimes his music sounds like Cavalli, sometimes like the young Handel. It’s very inspiring music.

I was very surprised, because I didn’t know much of his music before this proposal. A year ago, Covent Garden also produced the opera. The Polish sopranist Jacek Laszczkowski sang my role, and French soprano Veronique Gens sang Niobe.

Of course, we plan to do this in Boston first. I haven’t sung the part yet, but I think it will be one of the most beautiful operatic parts in my life. It will probably become one of my favorite parts to sing onstage, along with L’Incoronazione di Poppea by Monteverdi and some Handel parts.

JVS: Was the opera performed frequently in Steffani’s time? Was it famous?

PJ: I must confess that I do not know for sure. The only thing I know is that it’s really clear from the score that the castrato who created my part was probably a fantastic virtuosic singer with a beautiful voice. The coloratura is not simple at all to sing. We can really see that Steffani composed this part specifically for a very good castrato.

When we think of castrati, we tend to think that they were all very good. But that was not the case.

JVS: It’s terrible to think about the fact that a child is castrated, only to turn out unable to sing well.

PJ: It’s a part of the fascination the audience has with the part. You have to do this abomination to castrate young boys to get this sublime voice. We know that only approximately 1% of the castrated boys sang onstage in opera. It was a terrible thing, and we fortunately we don’t do it anymore.

When I face a score like Niobe, I must be very modest and humble. The castrati probably sounded very different. We countertenors are trained to do the best musically, but castrato voices were probably far more brilliant. We have to keep this in mind, and of course do the best we can.

I also think that, for staging purposes, it’s very interesting to have a man sing a male part rather than cast a woman.

(sursa)

JVS: As a countertenor, do you sing in falsetto, or are you simply extending your full voice upwards.

PJ: Falsetto for me is a terrible word. It’s like ‘false voice.’ I don’t like that expression. It sounds like something artificial.

For me, I’m singing head voice, like a soprano or mezzo-soprano. You don’t say a soprano is singing in falsetto. For me, it’s the same mechanism as a woman. But I don’t think I use the falsetto voice.

For me, all these things about mechanism are not the most important thing for me. I try to keep the natural sound of my voice, and to sing with as much freedom as I can. But I don’t ask myself about the different mechanisms you can use. I’m trained really to keep the truth of what I want to do.

I know for a lot of people, countertenor singing is a mystery. But I think there is no mystery inside. Before the appearance of castratos there were countertenors. And if you listen to a female artist speak, she doesn’t speak like she sings. For me this is absolutely the same thing.

Maybe I think that because I always had a teacher who was a woman. I always worked, not to imitate her, but she was always showing me examples with a soprano or mezzo-soprano voice. She always tried to work my voice in that direction while of course keeping the specialty of my color.

I don’t know. There is a huge interest in countertenors now. I think in part it’s because we dream of the lost castrato voices. But we have to keep in mind that the technique was quite different because the voices were quite different. The castrato had the same vocal chord size as a boy’s. It was different.

JVS: When your voice first changed, were you singing tenor? When did you first sing countertenor?

PJ: I never sang in a boy choir. I was a violinist, and I started to sing at 18, which is quite young. I had this very small soprano voice, like a boy. When I started with my teacher, who is still my teacher 14 years later, she thought I was a good musician who perhaps had the capacity to become a countertenor. I told her, ‘Trust me. I’m sure I will be a countertenor in the future.’

It’s very curious that I said that at the age of 18. But I could project how my voice would sound after I worked on it patiently. Even she was surprised two years after to realize my voice had gotten better and better and had the capacity to sing in concert.

In the beginning, the voice was very light, small, and high. I remember that four or five years ago, I was convinced that my voice would get lower and lower, like a contralto. So I started to sing low parts. Now I realize that my voice didn’t change so much. I’ve kept the high notes I had when I was young, but the voice has changed.

This is why I accepted to sing Niobe, which is a high part.

JVS: Do you know what you’ll sing when you come to Berkeley next spring?

PJ: I’ll be with Apollo’s Fire. It will be a classical program, a mix of Handel and Vivaldi operatic arias. Some of them I’ve recorded, such as Giustino’s aria from the opera by Vivaldi, and “Mi lusingharre” from Handel’s Alcina. I wanted to have quite an easy listening debut for my tour debut in the USA.

I think it’s a good mix: I like to sing both famous arias and others that aren’t well known. What I will do in the USA is sing Niobe in Massachusetts and famous arias on tour.

JVS: Have you sung at Carnegie Hall?

PJ: Yes. It was quite amazing, because I didn’t sing baroque repertoire. I sang French songs of Debussy and Fauré. I recorded some of this on my recording, Opium. The second time, I joined an ensemble to sing Monteverdi, Cavalli, and other composers. Unfortunately, I don’t have another date there at the moment.

As a French guy, I love to sing in my own language, and there isn’t that much in the baroque repertoire in French for me. When I was a pianist, I loved to play Ravel, Debussy, Fauré. I love to sing this repertory. I love the intimacy of singing it just with the piano. I love this very much.

JVS: Do you still practice violin and piano?

PJ: The piano not so much. The violin I stopped to play for many years, but I just bought a violin a year ago to play at home. Once a week I play for myself. It’s difficult for me to learn that I learned music from the violin.

Sometimes people say to me that I’m singing like a violin. It’s a funny thing, but you cannot forget if you learn the music with an instrument, you definitely stay with this violin soul. You can’t cut the connection. The violin educated me.

I sometimes have my own group. Sometimes when I’m conducting artistically, I realize that I was speaking much more through the violin. It’s a part of my history. A lot of my idea about articulation and phrasing come from the violin, because it’s natural for me.

JVS: On the internet, there’s a lot of speculation about your sexual orientation.

PJ: I don’t like to discuss my personal life. I feel in classical music, you don’t have to speak about that. I have many reasons. And there is no correlation between having a countertenor voice and being gay. I think it’s not very interesting.

JVS: You’re from a younger generation. It’s a whole different.

PJ: What is interesting is it may be easier for a countertenor to express feminine emotions. In the past, Alfred Deller was a little bit obsessed to show his children, because he was afraid that people would think he was gay.

JVS: Will we ever hear you sing while you accompany yourself on the piano?

PJ: No, I don’t think so. Of course I do it sometimes at home. Maybe once for a joke.

JVS: You’re so theatrical. I had this image of you sitting at the piano, wearing a hat, singing big band tunes or jazz. It might be fabulous.

PJ: Maybe, but I don’t think it’s my cup of tea at the moment. As an artist, we have to know what you can do well and what you can’t do well. I’ve dedicated myself mostly to baroque arias. I’m really singing what I want. I don’t want to do too many crossover things. I’m a classical artist, and I want to defend all this beautiful music.

Sometimes, of course, I can do things like this, but it’s probably not my cup of tea.

JVS: Do you do a lot of outreach to children?

PJ: Not so much. Even in France, we don’t have much music in the schools. But for me, I started music because I had a fantastic teacher in general school in France. I was 11. The teacher told my parents that I should enter a music school or conservatory. They had never thought this for me before, but it changed my life. It was fantastic.

I don’t know why, but a lot of people are afraid of classical music. They’re afraid that they won’t understand everything. I have a lot of friends who aren’t musicians. When they came to my concerts, they were surprised to enjoy the music, because they didn’t know it at all. They were surprised to be touched by this music. They never expected to be touched by classical music. That’s why as an artist you have to communicate and to sometimes be in front of different audiences than you’re used to.

Jurnalul lui William Steinway disponibil on-line

(sursa)

Când menţionezi numele Steinway, invariabil îţi vine în minte graţiosul instrument muzical de culoarea abanosului care tronează impunător în cele mai vestite săli de concerte din lume. Şi cum în spatele acestui simbol se află o familie ai cărei membri au avut un rol important în istoria SUA şi până la urmă, în istoria (fie ea economică sau culturală) a lumii întregi, iată că Smithsonian Institution îi dedică uneia dintre cele mai importante stele a constelaţiei Steinway - William - publicarea on-line a jurnalului acestuia. Perioada în care William Steinway notează şi documentează ca martor activ epoca anilor 1861-1890 este cuprinsă în cele 2500 de pagini puse la dispoziţia celor interesaţi.
Şi cum unul din pianiştii mei favoriţi - Lang Lang - are titulatura de artist Steinway, am considerat că nu ar strica puţină muzică... cu atât mai mult cu cât celebra marcă a fabricat un pian care-i poartă numele.

(sursa)

Muzică românească în colecţiile digitale ale Bibliotecii Congresului

Nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme, în peregrinările internautice, în căutare de mărturii româneşti, găsesc tot felul de lucruri interesante în colecţiile digitale ale diferitelor biblioteci din lume. De data asta m-am oprit la Library of Congress, care oferă publicului o bază de date audio (historical sound recordings) - National Jukebox.

(sursa)

M-am bucurat cu atât mai mult cu cât mai deţin şi eu vreo 20 de discuri din acestea cu muzică românească, produse şi înregistrate pe la 1900 în SUA.

Eric Whitacre şi corul virtual

Sunete care au uimit cyber-spaţiul... Iată o modalitate extraordinară prin care putem vedea şi simţi puterea Internetului... Posibilitatea de a strânge laolaltă 2052 voci din 58 de ţări, asta sub bagheta virtuală a compozitorului şi dirijorului Eric Whitacre.

(sursa)

Dar ştiţi cum e cu vorba multă... Mai bine să lăsăm corul să cânte...

Romania's got talent vs. America's got talent

Narcis Iustin Ianau şi Jackie Evancho...

Asemănări? Deosebiri?
Un lucru este, însă, cert: cei doi copii (şi mai ales vocile lor) sunt cu totul şi cu totul speciali...
Oricum, ceea ce nu poate fi omis e felul în care se abordează dincolo de ocean descoperirea şi valorificarea unor asemenea talente, proces care are practic în spate o întreagă industrie care se ocupă de toate aspectele. La noi, din păcate, încă ne chinuim cu descoperirea de asemenea diamante brute şi nu prea ştim cum să le şlefuim pentru a le pune în valoare extraordinarele calităţi...

Internare (muzicală) de bunăvoie la Azil

Azi am avut răgazul necesar pentru a asculta în sfârşit cel mai recent album al lui Adrian Berinde, "Azil".
Nu ar avea niciun rost să încerc să explic prea mult în cuvinte... Nici n-aş putea... Oricum, cei care ştiu cu ce înseamnă Adrian Berinde nu mai au nevoie de cuvinte... Creaţiile sale exprimă totul.
Şi nici să mă lamentez că nu am ajuns la concertul de lansare de la Cluj, să îl ascult pe viu şi să trag nişte fotografii de concert... Oricum, mă bucur nespus că mi-am cumpărat albumul şi că acum îmi ţin urechile lipite de difuzoare, ascultând cu nesaţ cele 11 piese.
Aşa cum se prefigura, acest album reprezintă cumva "piatra din capul unghiului" a creaţiei sale muzicale de până acum, o sumă superlativă a tuturor celorlalte albume anterioare. Asta nu înseamnă deloc că steaua călătoare a lui Adrian Berinde se opreşte aici.
Despre cum sună piesele... ce să zic? Acompaniat de pielea de găină, nu pot să nu remarc excepţionalele aranjamente muzicale şi orchestraţiile pieselor... Jimi El Laco şi Sandy Deac au pus cum nu se poate mai bine la lucru viorile şi chitarele, pentru a îmbrăca piesele în cele mai faine straie posibile.
Ce mai, un album care emană până la esenţa ultimă, muzicală şi poetică, spiritul unic al lui Adrian Berinde.
Dacă apucaţi să cumpăraţi albumul (eu l-am luat de aici), vă doresc audiţie plăcută!
Aaaa... Să nu uit... www.adrianberinde.ro

Azil



Din resturi de timp



Queimada



În alb şi negru



Poveste cu aripi

Eno

... sau dacă doriţi varianta completă, Brian Peter George St. John le Baptiste de la Salle Eno... mai pe scurt, Brian Eno sau minimalist de-a dreptul, Eno.

(sursa)

Născut la data de 15 mai 1948, Eno este un muzician englez, compozitor, producător, teoretician muzical, interpret şi artist vizual, dar este cunoscut drept unul dintre principalii inovatori ai muzicii ambientale şi generative, el fiind totodată cel care a introdus termenul de muzică aleatorie.
Mai mult nu vreau să scriu în documentarea despre Eno, deoarece atunci când mă gândesc la el şi când îi ascult muzica, singurele cuvinte ce îmi vin în minte sunt "minimalism" şi "relaxare"; nu vreau să încarc aici fără rost spaţiul; oricum, cine doreşte, se poate documenta pe-ndelete...
Şi dacă tot veni vorba de spaţiu, de spaţiu negativ, de simplitate, minimalism şi frumuseţe, atunci vreau musai să sar puţin portativul la fotografie, film şi maşini, prin intermediul fotografului Scott Bourne.

După cum, poate, v-aţi dat seama, fondul muzical e Eno (An ending).

Relaxare plăcută!

S-a deschis "Azilul"

Interviu - Adrian Berinde

Aproape opt ani trecuţi de la precedentul album şi Adrian Berinde revine cu Azil, poate cel mai aşteptat album al său, după o luptă aprigă cu... viaţa.

Lansarea va avea loc în "The Silver Church" din Bucureşti, apoi în data de 28 ianuarie la Timişoara, în clubul "Life Pub" de la ora 21.00 şi în 30 ianuarie, de la ora 20.30, va fi prezent şi la Cluj, în clubul "Diesel" (preţul unui bilet fiind de 30 lei, iar cel al CD-ului de 25 lei - în seara concertului).
Concertul de lansare va aduce pe scenă un întreg "arsenal" de muzicieni de valoare cu care Adrian Berinde a colaborat de-a lungul celor peste 15 ani de carieră muzicală:

Claudiu Purcărin - tobe (SISTEM, NIGHTLOSERS)
Laszlo Lehel bas (AG WEINBERGER, TABASCO, 4 GIVEN)
Grunzo Geza - clape (NIGHTLOSERS)
Kovacs Laszlo - chitară electrică, chitară acustică (DESPERADO, SPEAK FLOYD, KAPPA)
Jimi El Laco chitară electrică, vioară, orchestrator album AZIL (NIGHTLOSERS)

Aberaţii sonore...( nu ale Adei Milea :D )

Şi dacă tot ne-am urat pe acilea, în dulşiele grai bavarisch Einen guten Rutsch ins neue Jahr! şi am alunecat de ne-am julit urechea bleagă şi muzicală, am zis că ce-i prea mult e excesiv şi că trebuie să iau o pauză de muzică nemţească, de Deutsche Schlager, de jodlere şi alte alea...
Şi uite cum, prin intermediul Rezistenţei Urbane, am reuşit să fug (d)in munţi şi să-mi adăp timpanul, scăriţa, nicovala şi trompa lu' unchiu' Eustachio din nesecatul izvor de (h)aur care este...
DiscoTEC.
Veţi spune că am luat-o bine razna şi că m-am julit mai mult decât la urechea bleagă şi muzicală, dar cum altcumva am putea aprecia valoarea şi calitatea? (ignoraţi cuvântul "valoare" dacă credeţi că derapaţi incontrolabil către genul care l-a consacrat)
Şi cum nu mă poci obţine, tot cu un neamţ închei, aşa să meargă mai bine la cura de dezintoxicare... Herr Schiller, bitte!

Stări de spirit şi (in)dispoziţii... stereo...

Mi-am (a)plecat azi urechea muzicală clăpăugă din dotare peste un sait cu muzici, care a picat numai la fix... Stereomood
După cum se zice şi la intrare... behind every song there's always an emotion. we don't know why but maybe that's why we love music... listen to the music that best suits my mood or my activity...
Aşa că, fie relax, chillout, optimistic, good karma, just woke up, lost in thought, working, make love sau feel like crying, aici găsiţi muzică pentru toate stările de spirit sau (in)dispoziţiile de moment...
Audiţie plăcută :)

Via Crucis...

În ciuda vremii (şi a vremurilor) mizerabile, azi am avut parte de un festin muzical aparte. Urechea-mi clăpăugă şi muzicală a fost delectată la superlativ de vocea sopranistului Philippe Jaroussky şi de interpretarea ansamblului L'Arpeggiata, condus de Christina Pluhar, totul făcând parte din cel mai recent album al lor - Via Crucis.
Pentru cei care doresc să afle mai multe despre Jaroussky, le pun la dispoziţie interviul pe care l-am găsit la rându-mi printre paginile blogului Iuliei Şuşnea.

Jaroussky a acordat in 2009 un interviu ziarului german Die Süddeutsche- Zeitung, pe care il traduc mai jos.

SZ: Este Paris cel mai frumos oras din lume?

Jaroussky: Da. Paris este splendid. Calatoresc foarte mult si sunt mereu incantat de alte orase, dar cand iei un taxi seara si mergi pe malul Senei – acest sentiment este incomparabil. Iubesc orasul si atmosfera lui. Oamenii insa nu prea ma incanta. Sunt duri si exigenti, ca in toate marile orase. Parizianul nu este un om dragut. In Berlin insa oamenii sunt prietenosi.

SZ: Si Berlin este un oras mare.

Jaroussky: Desigur. Insa oamenii reusesc sa fie deschisi si relaxati. In plus in Berlin se indrazneste mai mult. In arta moderna, design. Dar in Germania lucrurile merg altfel decat in Franta, ceea ce ma uimeste mereu. In Franta sunt concerte in Paris, poate si in Lyon sau Marseille. In Germania sunt turnee in foarte multe orase mici, care au o viata culturala proprie. Recent am vazut lista de concerte a lui Cecilia Bartoli: 20 de concerte in diferite orase germane. Este impresionant.

SZ: Si cate concerte are Cecilia in Franta?

Jaroussky: Doua concerte, in Paris desigur.

SZ: Ca multe alte soliste mari, Cecilia Bartoli provine dintr-o familie muzicala, parintii ei fiind cantareti de opere. Cum este in cazul dvs?

Jaroussky: Eu provin din suburbie, cu trenul faceam 20 de minute pana la Paris. Parintii mei nu sunt muzicieni si am inceput sa cant la vioara abia la 11 ani. Pentru o cariera, era deja prea tarziu. Dar am stiut inca din adolescenta ca mai tarziu vroiam sa fac ceva cu muzica.

SZ: Ati visat sa fiti muzician?

Jaroussky: As spune mai degraba, ca mi-am popus acest lucru. Insa imi era clar, ca va trebui sa fac ceva in domeniul teoriei, pentru ca era prea tarziu pentru un instrument. Am luat apoi lectii de pian ca sa ma dezvolt pe plan muzical.

SZ: Dar ati fi putut canta in orchestra?

Jaroussky: Probabil. Eu insa ma gandeam la compozitie sau sa devin profesor de muzica chiar. Insa nu m-am gandit niciodata la cantat. Nu ma asteptam sa devin solist.

SZ: Vroiati asadar sa traiti din muzica, fara sa banuiti talentul dvs. Considerati aceasta menirea dvs?

Jaroussky: Poate. Cand la 17 ani mi-am dat bacalaureatul, am exclus insa orice alta posibilitate si am inceput sa ma dedic in exclusivitate muzicii. Am studiat armonie si compozitie. Parintii mei s-au comportat minunat.Mi-au spus: “Poti sa incerci 2 sau 3 ani sa-ti castigi banii din muzica. Noi te sprijinim.”

SZ: Si nu ati banuit nimic de vocea dvs?

Jaroussky: Nimic.

SZ: Nu ati fost la scoala in cor?

Jaroussky: Nu. Dar am cantat mult cand eram copil. Asta mi-a povestit mama mai tarziu.

SZ: Cum v-ati descoperit vocea?

Jaroussky: La 18 ani inca imi mai cautam drumul in muzica. Intro seara am fost la un concert al lui Fabrice de Falco, un contratenor francez. Canta marile arii din Händel; canta arii care au fost scrise pentru cunoscutul Farinelli; concertul a avut loc intro biserica - am fost ca si hipnotizat de atmosfera, de muzica, de voce. In acel moment mi-am spus: asta poti face si tu. A fost ca o revelatie. Inainte de asta nu stiam ca exista asa ceva. Dar cand l-am auzit, mi-am dat seama ca si eu pot canta asa de sus. Pentru ca atunci cand cantam acasa pentru mine, erau intotdeauna tonuri inalte. Am cantat de exemplu de amuzament, atunci cand ascultam un disc cu Maria Callas.

SZ: Atunci v-ati propus sa deveniti contratenor?

Jaroussky: Atunci a fost o idee realistica in sfarsit. La 18 ani esti pentru cantat inca tanar. Deodata au disparut complexele pe care le aveam, pentru ca auzeam mereu ca sunt prea batran. Pentru cantat, baietii mai ales trebuie mai intai sa astepte schimbarea de voce. Fetele pot sa inceapa si mai devreme, pe la 15, 16 ani.

SZ: Ati avut asadar o idee geniala.

Jaroussky: Pregatirea mea muzicala m-a ajutat chiar, am avut un avantaj.

SZ: Ati putut canta atat de sus pe cat cantati acum si dupa schimbarea vocii? Sau a fost nevoie de multa munca?

Jaroussky: Vocea mea s-a schimbat desigur. Si a fost multa munca. Multi oameni ar avea posibilitatea sa devina cantareti. Trebuie numai sa isi doreasca.

SZ: Vreti sa spuneti ca e mai usor sa devii un cantaret bun decat un bun violonist?

Jaroussky: Cred ca da. Trebuie numai sa indraznesti.

SZ: Lipseste indrazneala, pentru ca un cantaret este mult mai expus si nu se poate ascunde in spatele viorii?

Jaroussky: Pe de o parte. La asta se adauga faptul ca la multa lume nu ii place felul acesta de cantat. Multi cred ca o voce de soprana nu se potriveste unui barbat. Chiar daca contratenorii sunt intre timp ceva mai populari, exista o retinere. Pentru mine este o voce ca toate celelalte. De aceea nu imi place cand se vorbeste despre voce de inger sau o voce nepamanteasca. Vocea unui contratenor este o voce care se poate studia/forma ca orice alta voce.

SZ: O soprana nu canta nici ea asa cum vorbeste.

Jaroussky: Exact. Foloseste aceleasi mecanisme.

SZ: Puteti sa explicati putin aceste mecanisme?

Jaroussky: Vocea mea este o voce pornita din cap, vibreaza in gura, in nas. In epoca romantica, vocile au fost impartite dupa sex: cele joase masculine si cele inalte feminine. Insa este mult mai complex decat atat. Sunt femei cu voci joase si barbati cu voci inalte. In timpul baroc acest joc a fost foarte iubit.

SZ: In perioada baroc femeile nu aveau voie pe scena si de aceea barbatii trebuiau sa interpreteze roluri feminine?

Jaroussky: Asa era numai in Roma, in celelalte orase italiene femeile aveau voie sa cante. Ideea de castrato (eunuc) isi are originea de la Vatican. In capela sixtina era nevoie de copii care stiau sa cante bine. Si pentru ca studiul cerea mult timp, intervenea intre timp schimbarea de voce.

SZ: Si de aceea au fost castrati?

Jaroussky: Exact. Atunci s-a descoperit ca, atunci cand tinerii erau castrati, li se dezvolta o voce deosebita. Puteau sa canta ca nimeni altii. Paradoxul era ca nu aveau vocile feminine ale baietilor, ci aveau voci puternice, voluminoase si totusi inalte. Probabil aveau voci mai inalte ca ale contratenorilor.

SZ: Ce roluri aveau castratii?

Jaroussky: Tot felul. Erau figuri enigmatice, ambivalente si cantau impreuna cu mari cantareti italieni ca La Bordoni sau La Cuzzoni. Exista o opera la care de exemplu Farinelli canta rolul Cleopatrei iar Victoria Tesi canta Iulius Cesar. Era jocul asta cu inversarea rolurilor.

SZ: Ideea castrarii a fost insa o realitate cruda.

Jaroussky: Absolut. Cred ca vocile castratilor purtau in ele tragedia existentei lor, ceea ce le facea mai frumoase. Multi dintre ei mureau foarte repede dupa ce nu mai cantau la opera. Pe scena erau niste zei, dar nu aveau viata personala. Nu aveau voie sa se casatoreasca. Imaginati-va, nu erau accepati ca barbati de catre societate. Erau niste dive singuratice. Erau sclavii propriei lor voci, prinsi in arta lor.

SZ: Suna ingrozitor.

Jaroussky: Da, destinul lor este foarte miscator. Sunt figuri tragice care in acelasi timp stapanesc o arta. Suferinta si frumusetea. Si imaginati-va: Se estimeaza ca doar un procent dintre castrati a facut cariera. Multi si-au pierdut vocea chiar daca au fost castrati. Si totusi a fost o sansa pentru familiile sarace. Farinelli a fost o exceptie, el venea dintr-o familie bogata. Eu insa m-am interesat mai mult pentru Giovanni Carestini. A cantat foarte mult, era foarte pretentios si patetic, avea o voce extraordinara. Ca o trompeta.

SZ: De unde stiti? Nu exista inregistrari ale sale.

Jaroussky: Exista o inregistrare a lui Alessandro Moreschi din 1906, unul din ultimii castrati. Si el nu e un cantaret foarte bun, nu are o voce deosebita, si totusi vocea lui e la fel de puternica ca cea a lui Pavarotti; si in acelasi timp este inalta si delicata. O voce care te face sa lacrimezi. Cand citesti o partitura pe care Händel a scris-o pentru Carestini, se poate vedea ca el a fost cu multe clase peste Moreschi.

SZ: Asta se poate citi pe o partitura?

Jaroussky: Desigur, pentru ca notele au fost scrise pentru el, numai pentru vocea lui. Händel a scris pentru fiecare castrat o compozitie proprie. Cand citesti notele, se poate vedea tonul, culoarea sunetului si chiar frumusetea vocii.

SZ: Poate un contratenor sa cante la fel ca un castrat?

Jaroussky: Nu poti decat sa te apropii de vocea lor. Cand citesti o partitura, iti poti imagina cu care dintre castrati te poti compara.

SZ: Si in cazul dvs acesta este Carestini?

Jaroussky: El a fost un mezzosopran, ceea ce se potriveste bine cu vocea mea. Insa trebuie sa iti fie clar, ca trebuie sa canti aproape numai cantece, care nu au fost scrise pentru un contratenor.

SZ: Asadar nu puteti sa va masurati cu nimeni. Esta aceasta o usurare sau dimpotriva?

Jaroussky: Sunt multi contra-tenori astazi, cu care ma pot compara, de pilda Andreas Scholl. Sau cu Mezzosopranistele: Cecilia Bartoli, Joyce DiDonato.

SZ: Criticii afirma insa ca vocea dvs este incomparabila. Si ca atunci cand cantati, suna ca si cum nu ati depune nici un efort.

Jaroussky: Eu am de fapt o voce redusa, chiar daca pot sa ating tonuri inalte. Profesoara mea mi-a spus mereu: “Vrei sa canti cu putere, ai grija, ca tu nu esti asa. Toti care nu au o voce intinsa, ar vrea sa aiba imediat o voce intinsa”. Trebuie sa ai multa rabdare, vocea nu trebuie fortata. Nu iti poti schimba vocea, ci doar extinde. Il cunoasteti pe David Daniels, cunoscutul contra-tenor american?

SZ: Din pacate nu.

Jaroussky: A lucrat multi ani la vocea sa de tenor. Intr-o zi, avand dificultati cu o piesa, ii spuse profesoarei lui: “Nu inteleg, cu cealalta voce este mult mai usor.” Profesoara il intreba: “Care alta voce?”. Atunci s-a constatat ca el avea de la natura o voce de contra-tenor.

SZ: Ati vrea sa aveti o alta voce decat cea cu care cantati acum?

Jaroussky: O perioada am vrut sa merg in directia contralto, dar am remarcat ca vocea mea nu e potrivita. Am o voce inalta si de aceea pe noul meu disc cu arii de Johann Christian Bach cant mai sus decat in inregistrarile mai vechi.

SZ: Reflecta vocea dvs aspecte ale fiintei dvs?

Jaroussky: Poate. Imi place sa fiu contra-tenor pentru ca in felul acesta pot ramane intrun fel copil. Nu trebuie sa devin matur. Unii oameni afirma ca iti alegi o astfel de voce ca sa nu trebuiasca sa te decizi intr-o directie sexuala. Dar pentru mine este pastrarea copilariei mai importanta: inocenta, puritatea.

SZ: Si ce ii place unui bariton?

Jaroussky: Catastrofa morbida (rade).

SZ: Trebuie sa va antrenati vocea in fiecare zi?

Jaroussky: Nu. Este chiar bine uneori, sa nu cant deloc. Cand am din doua in doua zile un concert, ca acum in turneu, cant putin inaintea concertului, ca sa imi incalzesc vocea.

SZ: De obicei cantati Händel, Bach si mai ales Vivaldi. Apoi ati inregistrat un disc cu melodii frantuzesti din Belle Epoque: Camille Saint-Saëns, Claude Debussy, Reynaldo Hahn. In Germania, “Mélodies françaises” a fost foarte apreciata, insa in Franta ati fost criticat. De ce?

Jaroussky: Francezii cred ca eu trebuie sa cant doar ceea ce este pentru mine scris. Deci numai ce a fost scris pentru contra-tenori sau castrati. Insa ceea ce s-a scris pentru castrati, nu a fost gandit pentru mine. Cel mai mult mi-ar placea sa gasesc un mod cu totul nou de cantat.

SZ: Cum ar suna asta?

Jaroussky: Mi-ar placea sa vorbesc cantecele ca Fritz Wunderlich. Sa nu fac nici o melodrama din asta, nu operele foarte mari, ci ceva natural, neafectat. As vrea sa sparg sistemul, asa incat intr-o buna zi nimeni sa nu mai vorbeasca despre artificial, atunci cand un barbat canta cu vocea capului. (sursa)

Revăzând şi reascultând... Amadeus

Mă gândeam că, dacă tot m-am delectat cu Amadeus, să vi-l recomand şi vouă... chiar şi numai să-l ascultaţi :D

Mozart... Wolfgang... Amadeus.... Mozart.

The Scientist - All Angels & Coldplay

Sting şi lăuta renascentistă...

Şi, ca să vedeţi şi să auziţi cum se leagă fotografia, călătoriile şi muzica, iată că am ales de data asta să plec urechea muzicală la... Sting şi al său extrem de interesant proiect muzical şi cultural, concretizat prin albumul Songs from the labyrinth.
Cine a mai tras cu ochiul şi la buchiselile mele foto din ultima vreme, a putut vedea că sunt într-o pasă mai... istorică; am vizitat şi fotografiat locuri încărcate de istorie, cetăţi şi ruine... şi toate astea mă fac să fredonez melodii cu iz istoric...
Iar albumul acesta al lui Sting a picat numai la fix; cu ceva vreme în urmă, am împrumutat de la bibliotecă DVD-ul cu albumul, l-am savurat auditiv şi vizual, dar parcă tot aş mai vrea să-l reascult şi să-l revăd...
Iar Sting, din albumul acesta, îşi dezvăluie o faţetă artistică foarte interesantă şi chiar neobişnuită (pentru unii).
Hai să-l ascultăm!

Regina Spektor - Summer in the city

... sau pentru cine preferă varianta înregistrată...

Passione - Soft Touch

(sursa)

Întâiul album al trupei Passione, Soft Touch, a fost lansat ieri într-un club din capitală. Despre lansare a amintit şi colegul Papuaş şi orădeanca Alexandra Ivan. Mai multe informatii, puteţi citi şi aici, de exemplu.
Poate vă întrebaţi ce ne-a venit şi cu semnalarea lansării acestea... e simplu; amicul Mike, compozitorul, ne-a plătit regeşte să scriem două vorbe despre cestie... :))
Şi ce era mai important... albumul... aştept să îl primesc, pentru a-mi apleca urechea muzicală bleagă la sonorităţile sale şi a vă spune şi vouă despre ce e vorba...

Ryan Farish - relax &vitalize...

De ceva vreme încoace ascult numai Ryan Farish... un stil ambiental electronic foarte interesant; relaxant, dar vitalizant în acelaşi timp... nişte sonorităţi şi ritmuri care se cer savurate pe-ndelete...

Sper să vă placă şi vouă... Ascultare şi relaxare plăcută!

Sighişoara Blues Festival 2010

(sursa foto)

Aşa cum ne-a obişnuit de un cincinal încoace, Schäßburg-ul natal se încăpăţânează să desfete iubitorii de blues cu un festival dedicat genului, Sighişoara Blues Festival, care anul acesta a ajuns la a şasea ediţie.
Această ediţie se va desfăşura între 25 şi 27 februarie, prezentat fiind de Berti Barbera.
Programul festivalului îi aduce pe scenă, în data de 25.02 pe Raul Kusak şi Homemade Jams, în 26.02 pe Eden Brent şi Sue Foley, iar în ultima zi pe Doug MacLeod şi Eric Sardinas.
Partea cea mai faină e că jam session-urile vor avea loc în crama Hotelului Sighişoara.
Şi vorba lui Dorin toboşarul, un blues bun nu strică niciodată dinţii!
Am zis! Adjudecat!